MAgo

    

 E noapte, totul e trist si pustiu... Doar ploaia deasa se mai aude acoperind toate strazile pustii... E ca un vis. Nimic nu pare real. Merg cu pasi rari si speriati si ma intreb oare unde duce drumul pe care am ales sa merg sau oare cand o sa ma opresc din mers... Siroaie reci de apa imi curg pe fata, facandu-mi imaginea sa-si piarda din claritate. Ma apasa ceva dureros. E ceva oribil, o senzatie care ma face sa vad viata dintr-un colt indepartat, ca si cum nici macar nu as face parte din ea.
    Ma gandesc oare ce rost are tot? Oare de ce exista sentimente? Si de ce sentimentele astea nu pot fi pastrate si protejate? Nu stiu, nu cred ca pot afla asta vreodata... Incep sa ma urasc si incerc sa par tare, sa nu cumva sa plang din nou, sa ma gandesc la alte lucruri, dar nu pot, e ca si cum toata durerea de pe tot Pamantul imi invadeaza corpul si nu pot face nimic sa o opresc.
    De ce intotdeauna porneste de la mine? De ce mereu e vina mea? Si de ce doare atat de tare cand ranesti pe cineva pe care iubesti atat de mult? De ce ranesc? De ce nu pot sa spun un simplu "Te Iubesc!" ??? De ce fug de toata dragostea si de ce resping mereu persoanele carora le pasa cu adevarat de mine? De ceeee??? Ma urasc, ma urasc tare, sunt o falimentara! Sunt un robot cu lacrimi si atat!! Un robot prost si stricat, care nu stie sa ia decizia potrivita la timpul potrivit si care se distruge surub cu surub dupa asta....
     As vrea sa fug , sa ma ascund, as vrea sa zbor, sa uit de tot si sa scap de toate sentimentele! 


                            TE ROG SALVEAZA-MA!
                                                                     Sunt un nimic....

Cosmar De Seara.

   M-am incaltat in graba si am plecat cu pasi repezi, intrebandu-ma unde as putea gasi un loc mai linistit si mai retras. Nu stiam unde voi merge, dar plecasem hotarata, fara macar sa privesc inapoi.
   Cerul era intunecat, iar in jurul meu era o ceata subtire ce ma facea sa tremur usor. Ma luptam in zadar cu manecile bluzei ca sa acopar frigul, caci mai tarziu, mi-am dat seama ca toata raceala pornea de fapt din sufletul meu.
   Imi taram picioarele si odata cu ele imi taram si ranile inimii, ranile acelea care se adanceau tot mai mult la fiecare pas. Nu am realizat ca ma indreptam spre gara... Nu imi facea bine sa fiu acolo si totusi nu-mi puteam controla pasii. Dar sincer nici nu ma luptam sa ii controlez, pentru ca mintea imi zburase deja la amintirile minunate de acolo, care devenisera brusc niste amintiri crude, dureroase si apasatoare.
   Ma pierdusem in ganduri cand urletul unui tren m-a facut sa tresalt. Il priveam lung si nu intelegeam de ce nu poate sa ma ocoleasca. Am disparut, apoi, jucandu-i jocul. Eram constienta ca ceva se intampla in mintea mea, dar incercam in zadar sa imi controlez gandurile. Era o lupta psihica, ceva ce nu mai experimentasem pana atunci.
   Am mers apoi in locul in care obisnuiam sa merg, dar niciodata singura. Era un sentiment ciudat, o stare de singuratate, un regret adanc si dureros, care imi facea capul sa se invarta. Stiam ca nu va mai fi nicodata ca la inceput si singura intrebare care ma framanta era: ce cautam eu acolo? Ma uitam in gol si nu imi pasa ca faceam chestia aia din nou. Obrajii imi ardeau si simteam suvoaiele de lacrimi scurgandu-se rapid, precum un robinet stricat. Era frig si totusi simteam o caldura imensa in tot corpul.
   Nu stiam cat era ora si parca nici nu stiam ce este acela timp, dar m-am gandit sa ma intorc. Trenurile treceau prin fata mea si din cand in cand mai vedeam cate un om ratacit care isi cauta cararea. M-am ridicat de pe bordura si am inceput sa merg. Eram prea ingandurata ca sa observ de la o oarecare departare, un tren oprit si agitatia din jurul lui. Mi se parea totul normal, dar nu era. As fi vrut sa merg pe un alt drum mai putin populat, dar era singura cale de intoarcere.
   Nu ma simteam in largul meu si cu cat ma apropiam mai mult, cu atat ma nelinisteam mai tare. Am auzit un zgomot asurzitor si apoi am vazut tot: La cativa metri in fata mea era o persoana intinsa pe sinele de tren. Era taiata pe jumatate, iar matele i se tarau pe jos, intr-o invalmaseala de aburi fierbinti.
   Nu pot exprima sentimentele pe care le-am avut atunci, dar imi amintesc ca am incercat sa ma misc din loc si dupa doi pasi am cazut la pamant. Era totul negru si simteam dureri cumplite in toate partile corpului.
   In disperarea mea, am deschis brusc ochii si am realizat ca totul fusese un vis. Inima imi batea cu putere, iar caldura ce-mi inunda tot corpul incepuse sa iasa prin haine. Dupa cateva minute, ma simteam mai linistita. Ma intrebam totusi de ce vise de genul apar atat de des.
   Nu stiu... E o enigma... Dar nu-i nimic! Incep sa ma obisnuiesc!

"Multumesc!"

         Da, viata e frumoasa!
         Cam asta este primul lucru pe care il aud cand pun cuiva intrebarea: "Cum ti se pare viata?" . Si in urmatorul moment incepe sa isi spuna toate problemele, fara sa realizeze macar ca se contrazice singur.
         Stiu, e frumoasa, dar e greu sa o traiesti. In ultima vreme am tot trecut de la o stare la alta... Daca mie mi-era bine, viata mi se parea superba. Daca treceam printr-o perioada mai grea, mi se parea teribila...
         Am observat ca nu tin cont de ceilalti cand am o stare aiurea.. Am experimentat asta cu foarte putin timp in urma. Fara sa vreau, am aruncat multe cuvinte urate despre care nici macar nu stiu  de unde au venit. Iubeam, dar eram furioasa si simteam nevoia sa ma descarc. As fi vrut sa ma opresc, dar nu stiam cum. Voiam doar sa spun ceva care sa doara. Voiam sa nu fiu singura care se simte penibil.
        Nu intreba!... Am reusit! Cu toate ca iubeam, spuneam cuvinte pe care nici eu nu le credeam, doar ca sa ranesc. Am terminat. M-am descarcat si m-am simtit mai bine. Si asta pentru 5 minute.. Sau mai putin.. caci apoi, au inceput remuscarile. Nu cred ca pot sa exprim starea aia, dar stiu ca e mult mai greu sa stii ca ai ranit pe cineva iubit cu niste cuvinte pe care tu nu le-ai crezut niciodata, decat daca ai fi fost tu cel jignit. Sau cel putin asa mi se intampla mie. Era o stare jenanta. Jenanta putin spus..
       Alesesem sa nu imi cer iertare. Nu din orgoliu, nu pentru ca nu aveam nevoie de asta, ci doar pentru ca in mintea mea stiam ca nici macar eu nu m-as ierta vreodata pentru asta..
       Dar nu am putut sa rezist... Mi-a parut rau si am fost iertata fara macar sa merit asta...
       Personal, .... am invatat ceva din toate astea. Mi s-a parut totul util si am luat hotararea ca oricat de greu mi-ar fi, sa nu mai caut cuvinte prin care sa jignesc. Vreau o schimbare.
                     



                           Am fost iertata si nu meritam asta... Sau.. poate asta inseamna.... DRAGOSTE !







.

Vis...

 Cu chipul brazdat de tristete,

 Un nor de lipsita finite,

 Acopera visul cel dulce,

 Caci mintea departe ma duce…

 As vrea sa zambesc chiar acum,

 Dar nu mai e nimeni pe drum.

 Iti vad fata blanda, cu zambetu-ti suav,

 Imi spui ca iti pasa, cu glasu-ti firav,

 Iti vad ochii veseli, gropita din obraz

 Si dupa toate astea, ma simt in extaz…

 Si te privesc apoi in ochi,

 Si te sarut pe frunte,

 Tu spui: Usor, ca ma deochi!

 Surasul ma patrunde…

 Dar te ridici si vrei sa pleci,

 Iar inima mi se sfarama,

 Ma pierd in gandurile reci,

 Sperantele mi se darama.

 Si te privesc cum pleci usor,

 In mintea mea tu lasi un dor

 Si ma intreb de simti cumva….

 Iubirea ce o lasi…

 In urma ta!.

Indiferenta...

Zambet si lacrimi, soare si nori,
Lupta iubirii ivita in zori...
Apari dintr-o data in visul meu trist,
Iar glasul tau dulce, ma duce-n abis...
Nu stiu ce-i cu tine, de ce esti schimbat,
Dar stiu in adanc ca ceva s-a-ntamplat.
Si apoi vii la mine, zambesti si imi vorbesti,
Dar nu-mi spui niciodata cat de mult ma iubesti.
Si ma gandesc atunci ca ai pe-altcineva...
Sunt sigura de asta si mor ca e asa!
Dar ce-as putea eu face?
Inima nu-mi da pace!
Ma tot gandesc la vremea pe cand ma mangaiai,
Si un " Te iubesc! " sicer, doar mie imi spuneai.
Dar toate repede-au trecut
Si nimic nu-i ca la-nceput.
Acum esti rece, dur, indiferent,
Precum un rau ce curge permanent...
Sperantele mi le-ai zdrobit,
Indepartandu-te subit.
Te-ai dus, fara sa spui ceva
Si singura-s acum, pe calea mea...





                    

Suflet Singuratic

Un cer fierbinte, fara de culoare,
Imbratisa pamantul ars de soare.
Cu chip posomorat, fara de viata,
Treceam in fiecare dimineata
Pe drumul lung, ce duce la izvor,
Lasand in urma lacrimi mari de dor...
Si imi taram picioarele usor,
Natura zumzaia incetisor
Si parca auzeam in jurul meu,
Un ciripit ce imi soptea mereu:
" Nu te gandi ca totul a trecut
Si vei vedea, curand, va fi ca la-nceput".

............................................................

Ma agatam de orice alinare
Si ma gandeam la tine, daca oare
Ma mai iubesti cum m-ai iubit candva
Insa stiam ca nu mai e asa....
Si suspinam adanc si ma trezeam,
Intinsa peste iarba cutezam
Sa-mi amintesc de ziua de odata,
Cand ne iubeam pe iarba-nmiresmata....

Craciunul perfect al copilariei nu se mai intoarce...

    Imi vine in gand o zi de iarna..Zapada. Frig. Decembrie...
    Aveam doar 9 ani. Parca ma vad, la geam, devreme, dimineata... Simteam ca zbor usor printre fulgii de nea. Fugeam apoi la baie si ma spalam in graba. Stiam ca nu pot sa ies pe afara inainte sa mananc si sa imi fac patul, asa ca pe vemea cand era zapada multa, eram deodata cea mai harnica fetita.
   Nu stiu daca as putea sa exprim vreodata bucuria si entuziasmul meu de pe atunci. Ma tavaleam cu orele prin toate zapezile. Incepusem, la un moment dat sa numar zilele ce mai aveau sa treaca pana la Craciun. O vedeam pe mama pregatind tot felul de bunataturi, iar cand ma ruga sa o ajut cu vreo prajitura, aveam faina pan` la coate! Dar eu zambeam. Totul era frumos si eu zambeam...
   Il asteptam pe tata cu bratele deschise. Ne aducea de toate si asta ne facea sa il iubim mai mult. Seara stateam cu sor`mea si repetam colinde. Sau imi citea o carte, sau ne uitam pe geam la luminite... Iar dupa toate astea ne ciondaneam putin si ne gasea mama, apoi, adormite, de cele mai multe ori pe jos.
  Asteptam Craciunul cu un sentiment maret pe care acum nu il mai regasesc nici macar pe jumatate. Nu stiu de ce-i asa... Gandurile mi se schimba odata cu trecerea timpului. Unii spun ca adolescenta este cea mai frumoasa perioada a vietii. Dar eu incep sa cred ca a fi copil este cel mai minunat lucru!


                       Vreau sa fiu din nou copil!