Cerul era intunecat, iar in jurul meu era o ceata subtire ce ma facea sa tremur usor. Ma luptam in zadar cu manecile bluzei ca sa acopar frigul, caci mai tarziu, mi-am dat seama ca toata raceala pornea de fapt din sufletul meu.
Imi taram picioarele si odata cu ele imi taram si ranile inimii, ranile acelea care se adanceau tot mai mult la fiecare pas. Nu am realizat ca ma indreptam spre gara... Nu imi facea bine sa fiu acolo si totusi nu-mi puteam controla pasii. Dar sincer nici nu ma luptam sa ii controlez, pentru ca mintea imi zburase deja la amintirile minunate de acolo, care devenisera brusc niste amintiri crude, dureroase si apasatoare.
Ma pierdusem in ganduri cand urletul unui tren m-a facut sa tresalt. Il priveam lung si nu intelegeam de ce nu poate sa ma ocoleasca. Am disparut, apoi, jucandu-i jocul. Eram constienta ca ceva se intampla in mintea mea, dar incercam in zadar sa imi controlez gandurile. Era o lupta psihica, ceva ce nu mai experimentasem pana atunci.
Am mers apoi in locul in care obisnuiam sa merg, dar niciodata singura. Era un sentiment ciudat, o stare de singuratate, un regret adanc si dureros, care imi facea capul sa se invarta. Stiam ca nu va mai fi nicodata ca la inceput si singura intrebare care ma framanta era: ce cautam eu acolo? Ma uitam in gol si nu imi pasa ca faceam chestia aia din nou. Obrajii imi ardeau si simteam suvoaiele de lacrimi scurgandu-se rapid, precum un robinet stricat. Era frig si totusi simteam o caldura imensa in tot corpul.
Nu stiam cat era ora si parca nici nu stiam ce este acela timp, dar m-am gandit sa ma intorc. Trenurile treceau prin fata mea si din cand in cand mai vedeam cate un om ratacit care isi cauta cararea. M-am ridicat de pe bordura si am inceput sa merg. Eram prea ingandurata ca sa observ de la o oarecare departare, un tren oprit si agitatia din jurul lui. Mi se parea totul normal, dar nu era. As fi vrut sa merg pe un alt drum mai putin populat, dar era singura cale de intoarcere.
Nu ma simteam in largul meu si cu cat ma apropiam mai mult, cu atat ma nelinisteam mai tare. Am auzit un zgomot asurzitor si apoi am vazut tot: La cativa metri in fata mea era o persoana intinsa pe sinele de tren. Era taiata pe jumatate, iar matele i se tarau pe jos, intr-o invalmaseala de aburi fierbinti.
Nu pot exprima sentimentele pe care le-am avut atunci, dar imi amintesc ca am incercat sa ma misc din loc si dupa doi pasi am cazut la pamant. Era totul negru si simteam dureri cumplite in toate partile corpului.
In disperarea mea, am deschis brusc ochii si am realizat ca totul fusese un vis. Inima imi batea cu putere, iar caldura ce-mi inunda tot corpul incepuse sa iasa prin haine. Dupa cateva minute, ma simteam mai linistita. Ma intrebam totusi de ce vise de genul apar atat de des.
Nu stiu... E o enigma... Dar nu-i nimic! Incep sa ma obisnuiesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu